“De aceea pentru că ai preţ în ochii mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc dau oameni pentru tine şi popoare pentru viaţa ta” (Isaia 43:4)
Amintirea...singurul tezaur pe care nimeni nu ţi-l poate fura... tezaurul spiritual care e al tău si numai al tău pentru totdeauna... doar el reprezintă oglinda trăirilor noastre, spre el privim iar si iar, ori de cate ori sufletul are nevoie de regaăsire, de retrăire a momentelor semnificative care i-au dat contur şi care i-au conferit sensul tămăduitor al existenţei .
Amintirea... doar ea ramane după ce sufletul este secătuit de lacrimile durerii care croiesc râuri de tristeţe tot mai adanci pe obrazul maturizării.
Fotografii îngălbenite de ani, fotografii care reactivează în mintea mea mereu expresia zâmbetului tău jucăuş şi copilăros.... îmbrăţisări calde care se pierd în conturul de lemn al ramei... săruturi şi mângâieri care se intrezăresc printre filele albumului rupt de atâtea răsfoiri dureroase.
Dar totul e proaspăt în mintea mea ca şi cum s-ar fi întamplat ieri. Periuţa din suport, pijamaua din dulap, parfumul de pe etajera... încă te mai aşteaptă sa revii la viaţă... încă mai tânjesc după tine, dupa atingerea ta caldă.
Totul pare să indice că trăisc foarte intens un coşmar din care mi-e imposibil să mă trezesc, dar adorm şi mă trezesc şi dorm din nou cu speranţa că se termina şi că mă voi trezi în braţele tale paterne protectoare... dar nu e aşa. Deschid ochii şi văd din nou trupul tău rece, secătuit de toate puterile de către crucea suferinţei, încadrat de patru bucăţi de lemn maroniu.
În jur văd numai brazi verzi, flori albe, mesaje de durere şi dor... lumânări aprinse, multe feţe îndurerate care plang plecarea ta.
De ce a trebuit sa pleci aşa? De ce nu vrei să îţi îdeplineşti visul care mi l-ai zis cu doar cateva ore înainte să pleci? De ce nu te uiţi în urma ta, să vezi haosul pe care il provoacă plecarea ta din lumea mea, guvernata de capacitatea ta unica de a ma iubi, de a-mi dărui dragostea ta.
De ce vrei să îţi pui aripile de înger atât de devreme? Eu încă mai am nevoie de tine aproape de mine. E mult prea devreme sa-mi impietresc toata dragostea intr-o cruce! Unde s-au dus toate rugăciunile mele?? Unde s-a dus acel vindecător te iubesc pe care nu am mai apucat să ţi-l spun, deşi ştiu că ştiai că te iubesc mai mult decât orice... pentru că o fiinţă ratată nu mi-a permis sa ţi-l şoptesc doar pentru a-şi face tura? oare are vreo remuşcare că cu fapta ei a îndepărtat cel mai nobil gest pe care il poate face o fiica tatălui ei ce se afla pe patul morţii? are o remuşcare că i-a luat bietului suferind vindecarea spirituală de care are nevoie pentru a paşi increzător pe tarâmul fiinţării? Oare işi dă seama ce a creat în sufletul unui copil care a trebuit să devină om mult prea repede?
Dar ai plecat, ai paşit în lumină şi ai ramas acolo, nu te mai poţi întoarce... deşi simt că de multe ori vrei să faci asta. Ai încetat să mai existi, pentru a exista cu adevarat... inima ta a incetat să mai bată pentru ca spiritul tău sa se întrepte spre perfecţiunea divină; dar eu, copil, nu pot concepe asta!! Eu te vreau langa mine, esti tatăl meu, cel care îmi lua îngheţată pe ascuns fără să ştie mama că era înainte de masă, cel care a luat vina asupra lui cand i-am spart mamei tot setul de farfurii, cel care m-a ajutat sa îmi înving temerile, care îmi citea poveşti seara, care plangea lângă mine cand sufeream, care stătea la căpătâiul meu când eram bolnavă şi se ruga alaturi de mine... Cel care m-a aparat întotdeauna de tot ceea ce inseamna moarte....
Acum esti acolo... singur, întemniţat pe veci între patru scânduri reci care vor costitui... noua ta casă???
Părintele sta în faţa ta... rosteşte un discurs minunat în numele tau. Desi are o voce înduioşătoare şi discursul e extraordinar, era mult mai bine dacă nu era nevoie de acele cuvinte pline de lacrimi. Eu stau langă tine, în dreapta ta, un văr are în permanenţă grijă de mine pentru a putea sta pe propiile-mi picioare. Are grija de mine pentru că ... pentru ca... nici eu şi nici el nu stim de ce...
Părintele a terminat... şi mi-a dat răgaz câteva secunde să îi spun pentru îultima oara tatalui te iubesc şi să îi sărut fruntea îngheţată... lacrimile au inceput să îmi fie intense.
Vărul meu m-a tras deoparte, pentru ca nişte bărbaţi in forta sa puna capacul... să-mi acopere chipul patern cu o bucată de lemn rece. Lacrimi curgeau şiroaie pe obrazul meu, dar nu eram singură. Vocea grijulie de lângă mine imi rostea vorbe de încurajare, de consolare, dar totul era mult prea trist ca să îmi dau seama ce imi spune.
Am ajuns... destinaţia finală: cimitirul. Locul trupurilor ale căror suflete se hotarasc să stea alaturi de Dumnezeu şi să lase în urmă tot ceea ce e legat de planul pamantesc. Locul în care sunt adunate oceane de lacrimi, munţi de flori, durere şi mormane de regrete şi suspine.
Bocetele încep să se înteţească, îmi fac rău... sufletul meu e sfărâmanat în mii de bucăţele de colţii sfâşietori ai morţii.
Văd şi aud prima bucată de pământ care se sparge la atingerea sicriului... prima lopata... a doua. Pământul îmi fugea de sub picioare, a venit cineva care m-a îmbrăţişat. Incepeam să mă simt în siguranţă cand mi-a intors capul. Era un fel de refuz de a îmi trăi drama existenţială, refuzam să vad cum tatăl meu devine una cu pamantul, dar prea tarziu... mintea mea a înregistrat totul.
Imaginea aceea luciferică mi-a revenit în gand zi şi noapte. Nu mă lăsa să dorm. Ploi de lacrimi nu mi-au putut stinge dorul de tata. Mii de remuşcări, învinovăţiri, acuzaţii mă bântuiau în fiecare noapte, o ură imensă ia naştere în sufletul meu din dorinţa de a face dreptate, din dorinţa de a ma răzbuna pe cel care mi-a răpit şansa de a fi alaturi de tatăl meu...
Dar a doua zi constatat cu uimire că lumea a uitat deja ce s-a întâmplat, că şi-a reluat cursul obişnuit. Mi-am dat seama că de fapt tot ceea ce s-a întamplat conta numai pentru mine şi pentru nimeni altcineva. Eu eram cea afectată care refuza faptele, doar eu simţeam trăiri apocaliptice care imi încercau neîncetat sufletul. Am constatat ca de fapt ceea ce mi s-a întamplat nu a afectat în nici un fel derularea normală, firească a activităţii întregului cosmos. Pentru acesta, moartea era doar ceva ce trebuia să se întâmple, pentru mine era în schimb tragedia care mi-a schimbat radical viaţa.
Acum am mai crescut un pic, m-am maturizat. Acum stiu, am doi îngeri: îngerul păzitor dat la naştere de Dumnezeu şi tata. E mereu alături de mine şi uneori îl simt foarte aproape, alteori mi se arată în vis, şi-mi spune că de fapt el nu a plecat nicăieri, că nu a murit, să nu mai plang. El e cu mine ... a fost în trecut, este şi acum şi va fi şi pe viitor. Si îmi spune mereu...
“Si după ce mă voi duce şi vă voi pregati un loc mă voi întoarce şi vă voi lua cu mine ca acolo unde sunt eu să fiţi şi voi... ”
Te iubesc,
A ta unica fiica...
