Arta de a ierta. (file de jurnal)

26 februarie 2010. 19 ani, sau 18 cu final nefericit?

E de la sine inteles, că după urările de “La mulţi ani!”, pupici şi îmbrăţişări urmează fireasca întrebare “Cum te simţi la 19 ani??” Ei bine, consider că e de bun augur să răspund la această întrebare acum, când ceea ce am trăit şi am simţit e încă viu înăuntrul meu, asta ca să pot să exprim într-un mod cât mai autentic tot ceea ce a semnificat această zi. Aşadar, să lăsăm povestea să curgă…




Era o zi placută, început de primăvară. Soarele începuse deja să mângâie cu razele lui pământul îngheţat. Ea… era un copil. Un copil obligat de viaţă să cunoască maturitatea mult prea devreme. Purta cununa de spini a realităţii. Viaţa a obigat-o. Nu a întrebat-o dacă vrea. Pur şi simplu, i-a furat o inocenţă histrica, pe care orice copil o are. O inocenţă care înnobilează un pui de om… şi i-a fost luată. I se citea asta pe chip, căci ochii ei înlăcrimaţi priveau în gol, la oamenii ce treceau pe langă ea ca nişte fantasme. Auzea frânturi de dialoguri. Frânturi de gânduri, frânturi de vise… dar nici unul nu se compara cu ceea ce Ea simţea. Era dialogul ei cu lumea, unde realul, în numele lucidităţii, îi răneşte fiinţa. O răneşte şi o împinge la o stare de un dor atât de profund, trăit la cote apocaliptice, încât o duce la neantizare. Un dor de copilărie. De a fi din nou copil. De a se juca. De a rade… Un dor de copilul care inainte îi era alături. Care îi aducea zâmbetul pe buze… care scotea la iveala Omul Frumos din Ea. Copilul pe care Ea îl iubea cu adevărat…

… şi sta singură. Scria. Avea în mână un caiet şi un pix. Işi aşternea gândurile, regretele, suspinele. Işi căuta cuvintele. Scria despre iubire, despre iertare… “Arta de a ierta”. Scria pentru că sufletu-i era răvăşit de greutatea acelor cuvinte, de duritatea răcelii, distanţei lui. Scria pentru că iertarea putea face ca lanţurile dintre ei să cadă, să ii poată simţi din nou apropierea. Pentru ca iertarea îi putea înfrumuseţa realitatea, o facea să simtă o nouă inimă. Poate era nevoie de această rănire, a spiritului ei, pentru ca realitatea să nu cadă o dată cu istoria, să fie salvat de vremelnicia ei. Dar tocmai acest sacrificiu, face ca realitatea să devină o alta realitate. Sentimentul autentic, rănit de sabia realului îşi lasă sângele ca jertfa, pentru că numai aşa, rănit, înfrumuseţează… Până şi patosul iubirii sacrifică cuvintele, iar iubiţii abea murmura şi se iubesc tăcând. Tăcerea iubitilor este căldura ce iese din focul în care au ars toate cuvintele de iubire. Ei trăiau Logosul, cuvântarea divină. Şi de asta avea nevoie Ea. De tăcerea trăită în doi. De iertare… iertarea nu este o promisiune, o amăgire. Este un alt prezent. Acum. Aici. Este momentul când inima omului accepta sămânţa iubirii.

Ai văzut vreodată cum iartă un copil? Ori de câte ori greşeşte şi este mustrat, plange. Dar când mama vine la el, se apleaca şi îi cere iertare, acesta o ia în brate. A iertat-o. Pentru că a iubi înseamnă a ierta. Iar a ierta înseamnă să ai încrederea că greşeala nu defineşte persoana, şi nu o reprezintă. Pentru că o persoană nu este îngrozitoare, dacă face un lucru îngrozitor. Unde e copilul din noi cand vine vorba de iertare? Când durerea ară până la sânge sufletul? Cand zidul puşcăriei regretelor ţintuieşte trupul care se lasă năruit în faţa inimii? Când prin iertare şi murmur de lacrimi descoperi zona minunii, a tainei. A eului hristic, a Omului Inimă, omul dinlăuntru… Icoana Ei, revelată prin asumarea absolută a greşelii. Işi urca etajele de suferinţă până la cer. Se prăbuşea, totul fiind risipit în amintire. O amintire vie. Cenuşa figurii lui. Al copilului ei. De care Ea avea atâta nevoie.

… dar Ea, iubea ghioceii. Ii plăceau pentru că o reprezentau: mici, albi, fragili. Asa cum era şi Ea. Ghioceii erau reflexia entităţii ei în plan natural. Vedea în florile acelea o oglinda către interiorul Ei. O ajuta să-şi cosmicizeze lumea, să-şi ordoneze gândurile, să-şi crestineze sentimentele. Pentru El, care era totul: şi muzică, şi culoare, şi liniste. Era siguranţa şi încrederea Ei într-un Noi cândva existent. Pe care vrea să-l recupereze.
...voia doar un ghiocel. cu praf de plumb pe el… să-l cureţe printr-o lacrimă de mântuire.


Iartă-mă!

19 lucruri de facut inainte de a implini 19 ani

1.Sa te vopsesti intr-o culoare turbata si sa regreti toata viata
2.Sa renunti la tocuri si sa dansezi desculta in club
3.Sa inveti sa gatesti: sa faci cozonaci, sa pui muraturi
4.Sa arunci cu baloane si pungi cu apa de la geam
5.Sa mergi cu tramvaiul si sa te strambi pe geam la oamenii din statie
6.Sa te faci de ras intr-un club de karaoke, spre distractia tuturor
7.Sa pleci cu cea mai buna prietena la mare si sa nu va anuntati iubitii
8.Sa faci baie in mare noaptea
9.Sa te plimbi in ploaie cu riscul unei raceli, ca sa nu mergi o saptamana la scoala
10.Sa furi ceva dintr-un bar
11.Sa te imbeti din sampanie
12.Sa fumezi o tigara pe acoperisul unui bloc inalt
13.Sa te impaci cu un fost iubit. DIN RAZBUNARE
14.Sa inveti sa ai rabdare
15.Sa te plimbi o zi intreaga cu autobuzul
16.Sa citesti Ion
17.Sa vezi Parisul
18.Sa scrii o scrisoare de dragoste si una de despartire
19.Sa le spui parintilor lucruri despre care i-ai mintit pana la 18 ani

Decada dragostei sau pur consumerism?( 14-24 februarie)

Valentine`s Day… Dragobete… an de an, in aceasta perioada, toata lumea alearga innebunita prin magazine in cautarea unui cadou perfect pentru jumatatea lor… Inimioare de plus, jucarii mici si rosii, care iti canta pe ritm de Celine Dion, rosesc, sau iti urla “I love you” stau agatate de toate vitrinele. Ce stupid! Cata superficialitate! De parca chitibusurile de genu suplinesc adevaratele sentimente ce pot fi nutrite de fiinta umana. De parca ochii aceia disproportionali in raport cu marimea inimioarei pot fi o oglinda catre ceea ce conteaza cu adevarat. Fete innebunite dupa lucrusoare rosii si roz, iar baietii ca o mare masa de “supusi” le fac domnisoarelor pitipoance aceste hataruri. De parca la 19-20 de ani conteaza ca mai arunci pe pat inca o bucata de panza “vorbitoare” pe care oricum o abandonezi cand pleci la Cluj la Universitate. Sau o arunci, ii dai foc, o transformi intr-o papusa voodoo in care iti infigi toate acele pe care le gasesti in cutia cu ustensile de cusut ale mamei in momentul in care relatia s-a sfarsit. Patetic! Ne-am transformat luna lui Faurar intr-o luna a unei dragoste fabricate si a unor sentimente macra `38, importata din culturi occidentale putin mai “cool”, bine fondate pe plan economic, dar nicidecum spiritual. Urmeaza, bine inteles, sa-mi pun si eu o intrebare retorica: De ce aceste inutilitati??? De ce aceste copilarii? Nimeni nu se gandeste in ziua de azi sa mai cumpere o carte? Sa ofere in dar cateva pagini legate intr-un volum? Un roman de dragoste? E atat de usor sa gasesti o carte potrivita pentru orice tip de oameni. Mari autori ca Eliade, Noica, Marques, Borges, Greene si o tona de alte valori ale literaturii universale asteapta sa fie ridicare de pe un raft de librarie si citite.

Si ca sa “satisfac” tiparele societatii de consum in care traim, trebuie sa va marturisesc ca ma macina si pe mine o curiozitate tipic feminina. Daca as merge acum prin oras si as opri tinerii din ziua de azi si i-as intreba despre semnificatiile acestor zile atat de “pasionale”, oare cati mi-ar da un raspuns plauzibil, cat mai aproape de adevar? Cred ca nici unul. Si marja de eroare este de maxim 1%. Si ca sa ajut la informarea masei de “habarnisti”, am facut si eu o mica munca de cercetare prin dictionarele de simboluri ale stimabililor francezi Chevalier si Gheerbrant, si m-am intalnit si cu prietena Wiki putin, si iata ce-am citit.

Ei bine, arhi-cunoscutul Valentine`s Day, prescurtare de la Saint Valentine`s Day, desi e o “sarbatoare” noua venita pe filiera occidentala, radacinile ei merg mult mai adanc in timp. Spre surprinderea multora dintre voi, Sfantul Valentin era un preot roman care a indraznit sa se opuna imparatului Claudiu al II-lea (nu stau prea bine la capitolul Istorie, dar asta s-a intamplat in secolol al III-lea). Imparatul era un razboinic inflacarat. A avut o armata puternica, dar rand pe rand, soldatii refuzau sa mai meaga in lupta. Claudiu credea ca barbatii vor sa stea acasa cu sotiile si copii lor, si a gasit o “solutie” la aceasta problema: a hotarat ca nici unu dintre soldatii romani sa nu se poata casatori. Valentin insa, considera ca tinerii trebuie sa se casatoreasca, si astfel oficia in secret casatorii. A fost dus in fata imparatului, invinuit de “cununare religioasa” a perechilor de indragostiti, condamnat la moarte si executat in 14 februarie 269. Astfel, Sfantul Valentin a devenit un protector al dragostei.

In traditia romaneasca, insa, dragostea se sarbatoreste de Dragobete, pe 24 februarie, acesta fiind un “echivalent” romanesc al lui Valentine`s day. Dragobetele este un personaj din folclorul romanesc care se presupune a fi fiul Babei Dochia, condiderat un petitor al animalelor, caci dupa credinta poporului, aceasta este ziua cand pasarile si animalele se imperecheaza. Astfel, Dragobetele devine o sarbatoare strans legata de fertilitate, fecunditate si renasterea naturii, iar romanii l-au transformat pe tanarul chipes intr-un protector al indragostitilor.

Ei bine, va las pe voi sa ganditi. Felul in care sunt aceste zile celebrate, chiar fac bine dragostei? Personal, consider ca Dragobelete si-a pierdut valoarea spirituala si sincera pe care o avea acum cateva secole, ca a fost tras in banalitate, tocmai prin monotonia pe care producatorii o impun unei societati moderne, de consum. Iar valentine`s Day nu face altceva decat sa adauge inca un strat de consumerism, inutil pe vreme de criza.