26 februarie 2010. 19 ani, sau 18 cu final nefericit?
E de la sine inteles, că după urările de “La mulţi ani!”, pupici şi îmbrăţişări urmează fireasca întrebare “Cum te simţi la 19 ani??” Ei bine, consider că e de bun augur să răspund la această întrebare acum, când ceea ce am trăit şi am simţit e încă viu înăuntrul meu, asta ca să pot să exprim într-un mod cât mai autentic tot ceea ce a semnificat această zi. Aşadar, să lăsăm povestea să curgă…
Era o zi placută, început de primăvară. Soarele începuse deja să mângâie cu razele lui pământul îngheţat. Ea… era un copil. Un copil obligat de viaţă să cunoască maturitatea mult prea devreme. Purta cununa de spini a realităţii. Viaţa a obigat-o. Nu a întrebat-o dacă vrea. Pur şi simplu, i-a furat o inocenţă histrica, pe care orice copil o are. O inocenţă care înnobilează un pui de om… şi i-a fost luată. I se citea asta pe chip, căci ochii ei înlăcrimaţi priveau în gol, la oamenii ce treceau pe langă ea ca nişte fantasme. Auzea frânturi de dialoguri. Frânturi de gânduri, frânturi de vise… dar nici unul nu se compara cu ceea ce Ea simţea. Era dialogul ei cu lumea, unde realul, în numele lucidităţii, îi răneşte fiinţa. O răneşte şi o împinge la o stare de un dor atât de profund, trăit la cote apocaliptice, încât o duce la neantizare. Un dor de copilărie. De a fi din nou copil. De a se juca. De a rade… Un dor de copilul care inainte îi era alături. Care îi aducea zâmbetul pe buze… care scotea la iveala Omul Frumos din Ea. Copilul pe care Ea îl iubea cu adevărat…
… şi sta singură. Scria. Avea în mână un caiet şi un pix. Işi aşternea gândurile, regretele, suspinele. Işi căuta cuvintele. Scria despre iubire, despre iertare… “Arta de a ierta”. Scria pentru că sufletu-i era răvăşit de greutatea acelor cuvinte, de duritatea răcelii, distanţei lui. Scria pentru că iertarea putea face ca lanţurile dintre ei să cadă, să ii poată simţi din nou apropierea. Pentru ca iertarea îi putea înfrumuseţa realitatea, o facea să simtă o nouă inimă. Poate era nevoie de această rănire, a spiritului ei, pentru ca realitatea să nu cadă o dată cu istoria, să fie salvat de vremelnicia ei. Dar tocmai acest sacrificiu, face ca realitatea să devină o alta realitate. Sentimentul autentic, rănit de sabia realului îşi lasă sângele ca jertfa, pentru că numai aşa, rănit, înfrumuseţează… Până şi patosul iubirii sacrifică cuvintele, iar iubiţii abea murmura şi se iubesc tăcând. Tăcerea iubitilor este căldura ce iese din focul în care au ars toate cuvintele de iubire. Ei trăiau Logosul, cuvântarea divină. Şi de asta avea nevoie Ea. De tăcerea trăită în doi. De iertare… iertarea nu este o promisiune, o amăgire. Este un alt prezent. Acum. Aici. Este momentul când inima omului accepta sămânţa iubirii.
Ai văzut vreodată cum iartă un copil? Ori de câte ori greşeşte şi este mustrat, plange. Dar când mama vine la el, se apleaca şi îi cere iertare, acesta o ia în brate. A iertat-o. Pentru că a iubi înseamnă a ierta. Iar a ierta înseamnă să ai încrederea că greşeala nu defineşte persoana, şi nu o reprezintă. Pentru că o persoană nu este îngrozitoare, dacă face un lucru îngrozitor. Unde e copilul din noi cand vine vorba de iertare? Când durerea ară până la sânge sufletul? Cand zidul puşcăriei regretelor ţintuieşte trupul care se lasă năruit în faţa inimii? Când prin iertare şi murmur de lacrimi descoperi zona minunii, a tainei. A eului hristic, a Omului Inimă, omul dinlăuntru… Icoana Ei, revelată prin asumarea absolută a greşelii. Işi urca etajele de suferinţă până la cer. Se prăbuşea, totul fiind risipit în amintire. O amintire vie. Cenuşa figurii lui. Al copilului ei. De care Ea avea atâta nevoie.
… dar Ea, iubea ghioceii. Ii plăceau pentru că o reprezentau: mici, albi, fragili. Asa cum era şi Ea. Ghioceii erau reflexia entităţii ei în plan natural. Vedea în florile acelea o oglinda către interiorul Ei. O ajuta să-şi cosmicizeze lumea, să-şi ordoneze gândurile, să-şi crestineze sentimentele. Pentru El, care era totul: şi muzică, şi culoare, şi liniste. Era siguranţa şi încrederea Ei într-un Noi cândva existent. Pe care vrea să-l recupereze.
...voia doar un ghiocel. cu praf de plumb pe el… să-l cureţe printr-o lacrimă de mântuire.
Iartă-mă!
E de la sine inteles, că după urările de “La mulţi ani!”, pupici şi îmbrăţişări urmează fireasca întrebare “Cum te simţi la 19 ani??” Ei bine, consider că e de bun augur să răspund la această întrebare acum, când ceea ce am trăit şi am simţit e încă viu înăuntrul meu, asta ca să pot să exprim într-un mod cât mai autentic tot ceea ce a semnificat această zi. Aşadar, să lăsăm povestea să curgă…
Era o zi placută, început de primăvară. Soarele începuse deja să mângâie cu razele lui pământul îngheţat. Ea… era un copil. Un copil obligat de viaţă să cunoască maturitatea mult prea devreme. Purta cununa de spini a realităţii. Viaţa a obigat-o. Nu a întrebat-o dacă vrea. Pur şi simplu, i-a furat o inocenţă histrica, pe care orice copil o are. O inocenţă care înnobilează un pui de om… şi i-a fost luată. I se citea asta pe chip, căci ochii ei înlăcrimaţi priveau în gol, la oamenii ce treceau pe langă ea ca nişte fantasme. Auzea frânturi de dialoguri. Frânturi de gânduri, frânturi de vise… dar nici unul nu se compara cu ceea ce Ea simţea. Era dialogul ei cu lumea, unde realul, în numele lucidităţii, îi răneşte fiinţa. O răneşte şi o împinge la o stare de un dor atât de profund, trăit la cote apocaliptice, încât o duce la neantizare. Un dor de copilărie. De a fi din nou copil. De a se juca. De a rade… Un dor de copilul care inainte îi era alături. Care îi aducea zâmbetul pe buze… care scotea la iveala Omul Frumos din Ea. Copilul pe care Ea îl iubea cu adevărat…
… şi sta singură. Scria. Avea în mână un caiet şi un pix. Işi aşternea gândurile, regretele, suspinele. Işi căuta cuvintele. Scria despre iubire, despre iertare… “Arta de a ierta”. Scria pentru că sufletu-i era răvăşit de greutatea acelor cuvinte, de duritatea răcelii, distanţei lui. Scria pentru că iertarea putea face ca lanţurile dintre ei să cadă, să ii poată simţi din nou apropierea. Pentru ca iertarea îi putea înfrumuseţa realitatea, o facea să simtă o nouă inimă. Poate era nevoie de această rănire, a spiritului ei, pentru ca realitatea să nu cadă o dată cu istoria, să fie salvat de vremelnicia ei. Dar tocmai acest sacrificiu, face ca realitatea să devină o alta realitate. Sentimentul autentic, rănit de sabia realului îşi lasă sângele ca jertfa, pentru că numai aşa, rănit, înfrumuseţează… Până şi patosul iubirii sacrifică cuvintele, iar iubiţii abea murmura şi se iubesc tăcând. Tăcerea iubitilor este căldura ce iese din focul în care au ars toate cuvintele de iubire. Ei trăiau Logosul, cuvântarea divină. Şi de asta avea nevoie Ea. De tăcerea trăită în doi. De iertare… iertarea nu este o promisiune, o amăgire. Este un alt prezent. Acum. Aici. Este momentul când inima omului accepta sămânţa iubirii.
Ai văzut vreodată cum iartă un copil? Ori de câte ori greşeşte şi este mustrat, plange. Dar când mama vine la el, se apleaca şi îi cere iertare, acesta o ia în brate. A iertat-o. Pentru că a iubi înseamnă a ierta. Iar a ierta înseamnă să ai încrederea că greşeala nu defineşte persoana, şi nu o reprezintă. Pentru că o persoană nu este îngrozitoare, dacă face un lucru îngrozitor. Unde e copilul din noi cand vine vorba de iertare? Când durerea ară până la sânge sufletul? Cand zidul puşcăriei regretelor ţintuieşte trupul care se lasă năruit în faţa inimii? Când prin iertare şi murmur de lacrimi descoperi zona minunii, a tainei. A eului hristic, a Omului Inimă, omul dinlăuntru… Icoana Ei, revelată prin asumarea absolută a greşelii. Işi urca etajele de suferinţă până la cer. Se prăbuşea, totul fiind risipit în amintire. O amintire vie. Cenuşa figurii lui. Al copilului ei. De care Ea avea atâta nevoie.
… dar Ea, iubea ghioceii. Ii plăceau pentru că o reprezentau: mici, albi, fragili. Asa cum era şi Ea. Ghioceii erau reflexia entităţii ei în plan natural. Vedea în florile acelea o oglinda către interiorul Ei. O ajuta să-şi cosmicizeze lumea, să-şi ordoneze gândurile, să-şi crestineze sentimentele. Pentru El, care era totul: şi muzică, şi culoare, şi liniste. Era siguranţa şi încrederea Ei într-un Noi cândva existent. Pe care vrea să-l recupereze.
...voia doar un ghiocel. cu praf de plumb pe el… să-l cureţe printr-o lacrimă de mântuire.
Iartă-mă!
26 februarie 2010 la 12:20
in acea zi de iarna tarzie, inceput de primavara, acel strain i s-a alaturat.iar Ea i s-a destainuit.
iertarea ... sa admiti ca ai gresit, e mai importanta decat iertarea unuia/uneia care nu merita!!!!
sa recunosti pentru tine ca ai gresit, si sa inveti din greseli care te-au izbit . sa nu uiti ca viata ta nu e atat de lunga incat sa poti incepe de la inventia rotii si descoperirea focului.
cei care te iubesc te iarta si fara sa-ti ceri iertare. cei care te iubesc ti-au fost alaturi, neconditionat.
pentru ca asa e Normal.
pentru ca prieten iti cel care este langa tine atunci cand cazi.
27 februarie 2010 la 02:10
Frumos spus,adriella
>:D<
bv:) !
Si trist :|
Aminteste-ti ca este un viitor care te asteapta in fata cu bratele deschise
>:D< !
27 februarie 2010 la 02:53
....se vede ca e blog de fata. Prea sensibil pentru mine.
Foarte fumos stilul. O fi Beletristic? :D
27 februarie 2010 la 03:47
No offence... dar mi se pare ca vrei sa scri frumos pentru a placea ochiuli care-ti citete jurnalul asta facut public(pentru ca asa par toate postarile tare... lucru din care rezulta ca te consideri foarte importanta meriti toata atentia cuvenita). Mi se pare ca abordezi realitatea intr-un mod fals, neautentic. Si vin in intampinarea primului comment primit tinand sa o contazic pe Julie deoarece un prieten e acela care te avertizeaza ca ceea ce faci nu este bine si nu cel care te incurajeza sa te afunzi in greseli si mizerii
27 februarie 2010 la 04:02
ei bine, tot asa, no offence trebuie sa iti spun ca nu scriu pentru a placea ochiului. scriu pentru e o modalitate de a ajunge la suflet. nu abordez realitatea intr-un mod fals. o abordez din optica mea, viziunea mea autentica. din perpectiva mea unica, personala si SUBIECTIVA. si am dreptul sa simt. si cand in ziua cand implinesti tu 19 ani stai in parc, singura, pe o banca, plangand si scriind mai povestim. cand apare un necunoscut tulburat de o imagine pe care o vede si in care esti tu, si e dispus sa poarte o conversatie sa te simti bine. CAND TRAIESTI TU ASTA, AI DREPTUL SA COMENTEZI. PANA ATUNCI ABTINE-TE! daca tu consideri ca prin asta vreau sa atrag atentia, nu-mi mai citi blogul.
cat despre postarile mele, nu generaliza. sunt doar la inceput, si toate au teme diferite, si presupun moduri de abordare diferite.
cat despre prietenie... da, prietenul e cel care te avertizeaza ca ceea ce faci nu e corect. dar e si cel care e langa tine cand esti afundat in mizerii. pentru ca in momentele cand esti debusolat, si simti ca totul sa naruie ai nevoie de cineva langa tine sa te sprijine, nu sa-ti arate indiferenta.
27 februarie 2010 la 04:20
aaa, sa nu uit! daca ai ceva personal sa-mi comunici, contacteaza-ma. e notat id-ul de mess. ;)
27 februarie 2010 la 05:06
draga Anonimule,una e sa prevestesti greseala, iar apoi sa te retragi ca un nesimtit, si alta e sa prevestesti greseala si sa o infrunti. pentru mine, parerea ta chiar nu conteaza. doar ca nu ar trebui sa iti permiti sa vorbesti despre un lucru care, mai mult ca sigur, iti este strain. Fiecare om se considera important pentru lumea asta. Hai nu zi ca tu nu? sau esti emo si nu stiu eu? Toti suferim de orgoliu si mandrie. In cantitati mai mult sau mai putin definite. Adriella merita atentia unor oameni speciali. Oameni care stiu sa-i vorbeasca sa (o bage si) sa o scota din mizerii. Realitatea tine de fiecare persoana. Daca tu toata viata ai avut parte de floricele si de roz, bravo tie. Dar nu cred. Cu siguranta ca si tu ai facut greseli, ca nu te-ai nascut perfect/a. In sfarsit, parerea mea din primul comentariu nu e deloc afectata de cuvintele tale.
Ps. Ar fi fost mai frumos din partea ta daca ti-ai fi scris si numele la sfarsit. Ca sa nu ne scremem prea mult mintile sa ne dam seama cine esti. :)
27 februarie 2010 la 05:26
si daca cumva ai sa-mi ceva sa-mi comunici, sa-mi aduci aminte ca sunt insolenta sau altele, stii foarte bine unde ma gasesti. Scoala Nationala de Gaz, Sala A106. 10 info.
de luni pana vineri de la 6.57 - 13/14. :D. hai si contrazice-ma LIVE.
Ps. nu ma scuz pentru insolenta. :)
27 februarie 2010 la 12:31
6.57 =))))
Precizie de ceas elvetian mai!!! :))
Juju cea rea ;))
>:D<
27 februarie 2010 la 22:35
pai daca atunci ajung. eu ce sa fac. :))
28 februarie 2010 la 00:53
Adriana,nu am decat cuvinte de lauda la adresa ta!bravo pentru blog si pentru modul in care vezi lucrurile.tine minte ceva:"Daca ar fi sa ii condamnam pe toti necunoscatori din lume,pe cine oare am mai ierta?"Jean De La Fontaine;)
1 martie 2010 la 07:54
When I was a child i thought like a child ,when i grow up i thought like a adult .
Now u think like a grown girl,from onother perspective,a fantastic perspective
Are u really great !
Gretings from me
C'ya>:D<
2 martie 2010 la 10:21
imi plac gandurile tale despre ce inseamna a ierta :).Cred ca este unul dintre lucrurile simple dar valoroase in viata , care trebuie apreciate pentru ca daca ierti vei fi iertat la randul tau.Apreciez stilul si jocul de cuvinte...:)rocsi
17 martie 2010 la 12:06
ai un premiu la mine pe blog. :)