Despre Limita...

joi, 18 noiembrie 2010 01:45 by Riru Adriella

Asa cum plutirea printre nori nu e cu putiinta decat atunci cand invingem legea firii, atunci cand invingem existenta noastra cotidiana, adevarata libertate nu are sens decat in masura in care exista limita… si in masura in care constientizam prezenta ei…

Asa cum adevarul nu se naste decat din ceea ce neaga, libertatea ia fiinta din limitele, din restrictiile ei…limita este granita absoluta care desparte spatiul finitului de cel al infinitului… delimiteaza spatiul concret, uman, de cel al absolutului, al perfectiunii, unde visele se identifica cu realitatea si unde realitatea traieste prin vis… Intr-un spatiu al libertatii se poate intampla orice. Dar tocmai pentru ca se poate intampla orice, intr-un asemnea spatiu nu se intampla nimic. Nimicul este spatiul libertatii, este “spatiul” in care totul e cu putinta si in care nu se intampla de fapt nimic.

… limita este absurdul absolut care suspenda intre a fi si a nu fi, ea primind uneori un mic inpuls din partea unei entitati biografice care tinde spre adevaratul sens al existentei, limita penduland astfel intre cele doua taramuri…cel al fiintei si cel al nefiintei. Caci a alege sa fi om, nu inseamna a alege sa fi liber. Doar sinuciderea este transferul mortii in sfera libertatii, si astfel, recuperarea nimicului ca stare anterioara a fiintei. Numai in cazul lui Dumnezeu, fiinta si nimicul coincid in chip infinit. El este in aceeasi masuta in care nu este.

Penduland, i se da individului sansa se a savura putin din identitatea divinitatii, i permite sa cunoasca partial aura sacrala a nedeterminarii, atat cat sa trezeasca in sufletul individului dorinta de a retrai acea clipa la infinit...

Din vaga lui dorinta de a eterniza momentul, el se avanta din nou spre necunoscutul care isi deschide orizontul parca numai pentru el, el continua sa creioneze linii si orizonturi ale pendularii limitei... aceste tinderi ii confera omului coordonate existentiale care ii dau sansa se a nu ramane nereperat in incercarea lui de integrare in absolut. Caci limina fara sa fie o lume a nefiintei, nu este inca una a fiintei.

Aceasta pulsatie care ii da euforia cunoasterii eternului mitizat, nu este altceva decat un mijlocitor intre el, si el insusi...omul nu se cunoaste cu adevarat decat in masura in care este pus fatza in fatza cu incredibilul, cu miraculosul existentei... abea atunci el poate afirma ca a vazut totul si ca totusi nu a vazut nimic... atunci se naste in el sentimentul de umilinta si de infantilizare pentru ca esti impiedicat sa te manifesti in noul revelat si pentru ca se trezeste in adancul tau constiinta lumii efemere careia ii apartii, si careia i-ai fost dat pentru totdeauna...

Dar ceea ce al nu stie, este ca acest fir care delimiteaza nimicul de vid si fiinta de nefiinta, uneori trecut si/sau rupt prin revelarea absolutului, dar regenerat imediat de capacitatea lui de metamorfozare, il determina pe om sa fie cand in planul concretului, cand in cel al abstractului...oriunde ar fi, inaintea ei, sau dupa ea, individul se afla intotdeauna langa limita...

1 Response to "Despre Limita..."

  1. Andrei Balog Says:

    Multe se pot zice de limita. Eu unul am probleme mai mereu cu limita intr-o relatie. Am nevoie de spatiu si ea mai mereu nu imi ofera acel spatiu.

Trimiteți un comentariu