26 februarie 2010. 19 ani, sau 18 cu final nefericit?
E de la sine inteles, că după urările de “La mulţi ani!”, pupici şi îmbrăţişări urmează fireasca întrebare “Cum te simţi la 19 ani??” Ei bine, consider că e de bun augur să răspund la această întrebare acum, când ceea ce am trăit şi am simţit e încă viu înăuntrul meu, asta ca să pot să exprim într-un mod cât mai autentic tot ceea ce a semnificat această zi. Aşadar, să lăsăm povestea să curgă…
Era o zi placută, început de primăvară. Soarele începuse deja să mângâie cu razele lui pământul îngheţat. Ea… era un copil. Un copil obligat de viaţă să cunoască maturitatea mult prea devreme. Purta cununa de spini a realităţii. Viaţa a obigat-o. Nu a întrebat-o dacă vrea. Pur şi simplu, i-a furat o inocenţă histrica, pe care orice copil o are. O inocenţă care înnobilează un pui de om… şi i-a fost luată. I se citea asta pe chip, căci ochii ei înlăcrimaţi priveau în gol, la oamenii ce treceau pe langă ea ca nişte fantasme. Auzea frânturi de dialoguri. Frânturi de gânduri, frânturi de vise… dar nici unul nu se compara cu ceea ce Ea simţea. Era dialogul ei cu lumea, unde realul, în numele lucidităţii, îi răneşte fiinţa. O răneşte şi o împinge la o stare de un dor atât de profund, trăit la cote apocaliptice, încât o duce la neantizare. Un dor de copilărie. De a fi din nou copil. De a se juca. De a rade… Un dor de copilul care inainte îi era alături. Care îi aducea zâmbetul pe buze… care scotea la iveala Omul Frumos din Ea. Copilul pe care Ea îl iubea cu adevărat…
… şi sta singură. Scria. Avea în mână un caiet şi un pix. Işi aşternea gândurile, regretele, suspinele. Işi căuta cuvintele. Scria despre iubire, despre iertare… “Arta de a ierta”. Scria pentru că sufletu-i era răvăşit de greutatea acelor cuvinte, de duritatea răcelii, distanţei lui. Scria pentru că iertarea putea face ca lanţurile dintre ei să cadă, să ii poată simţi din nou apropierea. Pentru ca iertarea îi putea înfrumuseţa realitatea, o facea să simtă o nouă inimă. Poate era nevoie de această rănire, a spiritului ei, pentru ca realitatea să nu cadă o dată cu istoria, să fie salvat de vremelnicia ei. Dar tocmai acest sacrificiu, face ca realitatea să devină o alta realitate. Sentimentul autentic, rănit de sabia realului îşi lasă sângele ca jertfa, pentru că numai aşa, rănit, înfrumuseţează… Până şi patosul iubirii sacrifică cuvintele, iar iubiţii abea murmura şi se iubesc tăcând. Tăcerea iubitilor este căldura ce iese din focul în care au ars toate cuvintele de iubire. Ei trăiau Logosul, cuvântarea divină. Şi de asta avea nevoie Ea. De tăcerea trăită în doi. De iertare… iertarea nu este o promisiune, o amăgire. Este un alt prezent. Acum. Aici. Este momentul când inima omului accepta sămânţa iubirii.
Ai văzut vreodată cum iartă un copil? Ori de câte ori greşeşte şi este mustrat, plange. Dar când mama vine la el, se apleaca şi îi cere iertare, acesta o ia în brate. A iertat-o. Pentru că a iubi înseamnă a ierta. Iar a ierta înseamnă să ai încrederea că greşeala nu defineşte persoana, şi nu o reprezintă. Pentru că o persoană nu este îngrozitoare, dacă face un lucru îngrozitor. Unde e copilul din noi cand vine vorba de iertare? Când durerea ară până la sânge sufletul? Cand zidul puşcăriei regretelor ţintuieşte trupul care se lasă năruit în faţa inimii? Când prin iertare şi murmur de lacrimi descoperi zona minunii, a tainei. A eului hristic, a Omului Inimă, omul dinlăuntru… Icoana Ei, revelată prin asumarea absolută a greşelii. Işi urca etajele de suferinţă până la cer. Se prăbuşea, totul fiind risipit în amintire. O amintire vie. Cenuşa figurii lui. Al copilului ei. De care Ea avea atâta nevoie.
… dar Ea, iubea ghioceii. Ii plăceau pentru că o reprezentau: mici, albi, fragili. Asa cum era şi Ea. Ghioceii erau reflexia entităţii ei în plan natural. Vedea în florile acelea o oglinda către interiorul Ei. O ajuta să-şi cosmicizeze lumea, să-şi ordoneze gândurile, să-şi crestineze sentimentele. Pentru El, care era totul: şi muzică, şi culoare, şi liniste. Era siguranţa şi încrederea Ei într-un Noi cândva existent. Pe care vrea să-l recupereze.
...voia doar un ghiocel. cu praf de plumb pe el… să-l cureţe printr-o lacrimă de mântuire.
Iartă-mă!
E de la sine inteles, că după urările de “La mulţi ani!”, pupici şi îmbrăţişări urmează fireasca întrebare “Cum te simţi la 19 ani??” Ei bine, consider că e de bun augur să răspund la această întrebare acum, când ceea ce am trăit şi am simţit e încă viu înăuntrul meu, asta ca să pot să exprim într-un mod cât mai autentic tot ceea ce a semnificat această zi. Aşadar, să lăsăm povestea să curgă…
Era o zi placută, început de primăvară. Soarele începuse deja să mângâie cu razele lui pământul îngheţat. Ea… era un copil. Un copil obligat de viaţă să cunoască maturitatea mult prea devreme. Purta cununa de spini a realităţii. Viaţa a obigat-o. Nu a întrebat-o dacă vrea. Pur şi simplu, i-a furat o inocenţă histrica, pe care orice copil o are. O inocenţă care înnobilează un pui de om… şi i-a fost luată. I se citea asta pe chip, căci ochii ei înlăcrimaţi priveau în gol, la oamenii ce treceau pe langă ea ca nişte fantasme. Auzea frânturi de dialoguri. Frânturi de gânduri, frânturi de vise… dar nici unul nu se compara cu ceea ce Ea simţea. Era dialogul ei cu lumea, unde realul, în numele lucidităţii, îi răneşte fiinţa. O răneşte şi o împinge la o stare de un dor atât de profund, trăit la cote apocaliptice, încât o duce la neantizare. Un dor de copilărie. De a fi din nou copil. De a se juca. De a rade… Un dor de copilul care inainte îi era alături. Care îi aducea zâmbetul pe buze… care scotea la iveala Omul Frumos din Ea. Copilul pe care Ea îl iubea cu adevărat…
… şi sta singură. Scria. Avea în mână un caiet şi un pix. Işi aşternea gândurile, regretele, suspinele. Işi căuta cuvintele. Scria despre iubire, despre iertare… “Arta de a ierta”. Scria pentru că sufletu-i era răvăşit de greutatea acelor cuvinte, de duritatea răcelii, distanţei lui. Scria pentru că iertarea putea face ca lanţurile dintre ei să cadă, să ii poată simţi din nou apropierea. Pentru ca iertarea îi putea înfrumuseţa realitatea, o facea să simtă o nouă inimă. Poate era nevoie de această rănire, a spiritului ei, pentru ca realitatea să nu cadă o dată cu istoria, să fie salvat de vremelnicia ei. Dar tocmai acest sacrificiu, face ca realitatea să devină o alta realitate. Sentimentul autentic, rănit de sabia realului îşi lasă sângele ca jertfa, pentru că numai aşa, rănit, înfrumuseţează… Până şi patosul iubirii sacrifică cuvintele, iar iubiţii abea murmura şi se iubesc tăcând. Tăcerea iubitilor este căldura ce iese din focul în care au ars toate cuvintele de iubire. Ei trăiau Logosul, cuvântarea divină. Şi de asta avea nevoie Ea. De tăcerea trăită în doi. De iertare… iertarea nu este o promisiune, o amăgire. Este un alt prezent. Acum. Aici. Este momentul când inima omului accepta sămânţa iubirii.
Ai văzut vreodată cum iartă un copil? Ori de câte ori greşeşte şi este mustrat, plange. Dar când mama vine la el, se apleaca şi îi cere iertare, acesta o ia în brate. A iertat-o. Pentru că a iubi înseamnă a ierta. Iar a ierta înseamnă să ai încrederea că greşeala nu defineşte persoana, şi nu o reprezintă. Pentru că o persoană nu este îngrozitoare, dacă face un lucru îngrozitor. Unde e copilul din noi cand vine vorba de iertare? Când durerea ară până la sânge sufletul? Cand zidul puşcăriei regretelor ţintuieşte trupul care se lasă năruit în faţa inimii? Când prin iertare şi murmur de lacrimi descoperi zona minunii, a tainei. A eului hristic, a Omului Inimă, omul dinlăuntru… Icoana Ei, revelată prin asumarea absolută a greşelii. Işi urca etajele de suferinţă până la cer. Se prăbuşea, totul fiind risipit în amintire. O amintire vie. Cenuşa figurii lui. Al copilului ei. De care Ea avea atâta nevoie.
… dar Ea, iubea ghioceii. Ii plăceau pentru că o reprezentau: mici, albi, fragili. Asa cum era şi Ea. Ghioceii erau reflexia entităţii ei în plan natural. Vedea în florile acelea o oglinda către interiorul Ei. O ajuta să-şi cosmicizeze lumea, să-şi ordoneze gândurile, să-şi crestineze sentimentele. Pentru El, care era totul: şi muzică, şi culoare, şi liniste. Era siguranţa şi încrederea Ei într-un Noi cândva existent. Pe care vrea să-l recupereze.
...voia doar un ghiocel. cu praf de plumb pe el… să-l cureţe printr-o lacrimă de mântuire.
Iartă-mă!
